Caniculă. Scuarul din piața Sinaia e gol, plin de umbră și praf. Din când în când trece un tramvai. Se lasă seara. Câțiva porumbei năuciți de căldură stau la umbră și ciugulesc, căutând ceva printre pietrele de pavaj.

Suntem pe cale să dăm drumul primului eveniment din calendarul proiectului când norii se adună și începe să plouă. Ne strângem toți la terasă sub o umbrelă în timp ce în jurul nostru toarnă cu găleata. E toată echipa – Victor, Ana, Oana, Imi și Uca de la Școala de Circ împreună cu fetița lor Eva, care are un an și patru luni, soțul și fiica Oanei. Și o chelneriță care ne întreabă ce vrem.

Vrem să se termine ploaia. Râdem și încercăm să găsim soluții. Ne întrebăm dacă ar trebui oare să amânăm. Dar nimeni nu vrea așa ceva. Continuă însă să toarne, ca după două săptămâni de secetă. Încetul cu încetul discuția se mută spre decizia de a amâna începutul proiectului, când ploaia se oprește și iese soarele.

Începem. Oana se duce hotărâtă, amabilă și zâmbitoare spre un nene parcat în parcarea de la Profi, chiar pe vadul pe unde Imi trebuie să intre cu van-ul și rulota în scuar. În mai puțin de 3 minute, Oana îl convinge pe domn să-și mute mașina. Zâmbesc și-și fac cu mâna. Fiecare pleacă mulțumit.

Victor și Imi întind un covor verde pe jos și, lângă, asamblează aparatul pentru sârma de echilibru. Uca aduce o valiză plină cu instrumente de jonglat. E însărcinată în luna a șasea și zâmbește în timp ce aranjează frumos farfuriile, cercurile, mingile de jonglat și diabolo-urile. Cu toții zâmbim. Pentru că avem emoții. N-am anunțat pe absolut nimeni, n-am făcut eveniment pe Facebook, n-am spus nici măcar prietenilor și apropiaților ca să ne asigurăm prezența și susținerea morală a unor cunoscuți. N-am făcut nimic din toate lucrurile astea.

Nu. Am avut doar o idee nebunească – să facem ateliere de teatru și circ în stradă cu oamenii din cartierele Elisabetin și Iosefin pentru ca mai apoi să închegăm o comunitate formată din copii, tineri și adulți care, în mod ideal, s-ar întâlni în fiecare seară de miercuri, la Basca. Pentru a sta de vorbă, pentru a face jocuri de teatru și circ, pentru a povesti, în general pentru a ne bucura unii de prezența celorlalți și pentru a ne cunoaște între noi ca cetățeni ai acestui oraș.

Eram conștienți că s-ar putea să nu ne iasă. Semnele nu erau îmbucurătoare. Dar așa cum a apărut și soarele după ploaia torențială, așa au apărut și primii curioși în clipa în care ultima bilă colorată a ieșit din valiza celor de la Școala de Circ.

La cinci minute după ce am terminat de aranjat, scuarul se uscase, era iar soare și cald. Și oamenii au început să apară. O doamnă din cartier care mergea agale spre casă s-a oprit lângă noi. În câteva clipe se descălțase, își lăsase bagajele lângă covor și râdea în hohote în timp ce Imi o ajuta să meargă pe sârma de echilibru.

Apoi a apărut o familie de rromi – doi bărbați, o femeie și trei fetițe. Fetițele au început să se joace cu farfuriile și bilele de jonglat. Adulții s-au proptit în zidul de la Profi, privind copiii și fumând. Le-am făcut semn că pot veni și ei. Nu știau ce să facă. Dar am continuat să-i chemăm, spunându-le că e pentru toată lumea. Doamna cu bagajele trecuse de la sârma de echilibru la diabolo. Râdea în continuare.

„- Nu m-am mai distrat așa fain de nu știu când!”

Bărbații și-au făcut curaj până la urmă și s-au apropiat. Imi le-a arătat cum să jongleze. Nu după mult timp cel mai în vârsta, care ne-a spus că e străbunic, deși n-o arăta, s-a urcat și el pe sfoara de echilibru. Venea din ce în ce mai multă lume.

Au apărut alți copii, atrași de râsete și de culorile bilelor de jonglat. Părinții stăteau pe margine și priveau. Unii s-au încumetat să încerce și ei, sau n-au avut de ales datorită copiilor care-i chemau.

Doamna cu bagajele, după o nouă doză de râs, s-a încălțat și ne-a mulțumit, luându-și rămas bun.

„- Trebuie să ajung acasă. La copil.

 – Dar poate veni și el.

 – Are autism.”

A zâmbit și a plecat, făcându-ne cu mâna.

Între timp, tăticul unuia dintre copii a intrat în Profi și s-a întors cu un braț de sucuri. A împărțit fiecărui copil de acolo câte un suc. Erau vreo 10 copii, de toate vârstele, de la un an la 12.

Doi tineri IT-iști, unul dintre ei plimbând un pudel, se opriseră și ei și priveau scena. Erau deja cam 20 de oameni în scuarul care cu 30 de minute în urmă fusese pustiu. Oamenii din stație priveau și ei. Curioși sau cel puțin intrigați.

„- Ne băgăm și noi?” a întrebat cel fără pudel.

 

 „- Nu că sunt și țigani, nu vezi?” a spus cel cu pudel.

„- A”, a zis cel fără pudel și IT-iștii au început să vorbească despre altceva. Dar continuau să privească. Copiii radiau de bucurie și de poftă de joacă.

Victor și Oana au început o conversație cu o doamnă care-i recunoscuse de la protestele #Colectiv.

Toată lumea vorbea cu toată lumea. Deși era poate pentru prima oară când se vedeau.

În stația de tramvai unii bătrânei priveau zâmbind joaca celor mici. Alți oameni stăteau cu nasul în telefon. Un băiat cu o pungă de aurolac în mână și cu o țigară în alta privea și el scena, proptit în standul de Fornetti. Trăgea când din țigară, când din pungă. Se uita la noi. Oare să-i facem și lui semn să vină?

Pe stradă a mai apărut un băiat, poate trecut un pic de 17 ani, dar cu fața mult mai bătrână de atât. Mi-a cerut o țigară. Avea un tatuaj pe picior. Îl chema Giani. A început să jongleze.

„- Am mai fost la circ,” ne-a spus. A jonglat 5 minute, ne-a cerut bani, dar nu i-am dat, a mai cerut o țigară și-apoi a pornit mai departe.

Între timp, băiatul care stătuse proptit în standul de Fornetti se apropiase. Era la câțiva metri de covor și privea materialele de jonglat. Privea copiii. Voia și el. I-am făcut semn să se apropie. Era la marginea covorului, pe cale să se aplece. Îl priveam. S-a oprit. Voia să încerce mingile de jonglat. A început să se aplece, m-a privit în ochi. Părea trist. A renunțat să mai încerce, luând-o la goană spre tramvaiul oprit în stație, urcând în el și topindu-se printre pasageri.

Era deja târziu. Se lăsa întunericul. Toată lumea a plecat spre casă. Fusese o seară interesantă. Prima din multele pe care le plănuiam.

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *