28.07

Așezați pe un teren viran, chiar la baza Turnului de Apă, n-ai cum să nu te vadă. Locul se umple instantaneu de copii și părinți.

Malul părea părăsit. Era încă foarte cald. Pistele de biciclete erau goale, străzile sparte, casele tăcute, apa plină de gunoaie și plante de apă culcate și răscolite de șalupa Poliției Locale. Nori mari treceau peste oraș. Pustiu.

Dar lumea iese când aude muzică. Lumea e dornică de activități și divertisment, păcat că nu se întâmplă prea multe la ei în cartier. În 10 minute era plin. Distracție, râsete, oameni prietenoși și deschiși. Copii făcând zgomot. Adolescenți care se opreau să vadă despre ce-i vorba.

„- Noi aici murim”, zice zâmbind un adolescent cu mâna în ghips în timp ce trece cu gașca lui de prieteni. Râde. „Nu plecăm nici unde, aici rămânem”, mai spune.

I-am întrebat unde merg totuși.

„- La mall.”

29.07

Pe partea opusă a străzii, la 500 metri de Turnul de Apă, pe Barițiu, întorc troleibuzele. E o zonă de case – mari și vechi, din interbelic și dinainte de, flancate de blocuri comuniste. Soarele lovește în termopane. Lumina e orbitoare. Suntem aproape de sediul Jandarmeriei.

Intrăm în vorbă cu Dragoș, un băiat de 26 ani cu retard vizibil. Devine un fel de ambasador. Începe să cheme lume. Intră în vorbă cu jandarmii pe care îi cunoaște personal. De fapt, toată lumea îl cunoaște pe Dragoș.

Copiii apar în grupuri, însoțiți de adulți care își iau cafele de la tonomat și se pun pe iarbă, fumând.

Victor și Ana se duc la adulți și după 5 minute de muncă de convingere, toți adulții sunt în picioare și fac jocuri de teatru. Se râde. Cea mai curajoasă dintre toți e o femeie în vârstă care intră în orice joc fără niciun fel de teamă.

Un troleiobuz întoarce în stație. Șoferul coboară și vine spre noi. Vrea să încerce să jongleze cu diabolo. Deși e pe tură, omul stă 15 minute ca să jongleze. Pleacă mai departe cu un zâmbet larg pe buze.

Vorbesc cu Dragoș despre maică-sa. E educatoare. Îmi spune că are o soră la Cluj care lucrează la o firmă italiană.

Se lasă seara.

„- Ce faceți aici când nu-i nimic de făcut?” îl întreb.

Se uită la mine zâmbind și dă din umeri:

„- Plictiseală.”

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *