Treci de piața Iosefin și urmezi liniile de tramvai. Lași în urmă intersecția și ajungi pe culoar, aproape ca un tunel – trotuar, linii de tramvai, clădiri vechi, liniște și cerul deasupra. După 50 de metri ești într-o altă lume. Ai lăsat zgomotul orașului în urmă. Totul are alt ritm. Mult mai încet. Și mult mai normal.
Am ieșit cu Victor „în recunoaștere”, ca să lipim afișe, să împărțim flyere și să pregătim oamenii din cartier pentru evenimentul pe care urma să-l ținem la ei. După evenimentul din Iosefin am înțeles că trebuie să facem un pic de advertising și să pregătim cartierul, pentru ca oamenii să știe cu mult timp înainte că urmează să le facem o vizită.
Un birt pe stânga, apoi un ABC/birt pe dreapta, cu o curte mică și umbrită lângă, în care e parcată o camionetă. Bărbații stau rezemați de zid sau de bara de protecție a mașinii sau pe bordură, cu picioarele pe liniile de tramvai. Fumează, pălăvrăgesc și beau bere. Toată lumea se știe cu toată lumea.
Mai avansăm. Un alt ABC în fața căruia stau niște băieți care râd și vorbesc. Au doze de bere în mână. Traversează strada și se opresc în fața unei biserici adventiste pe colț, își deschid berile și încep să fumeze. Unul dintre ei sparge semințe.
Noi intrăm în ABC și cerem voie să lipim un afiș pe geam.

„- N-am voie, nu mă lasă patronul”, ne spune speriată doamna de la tejghea. Îi cer o rolă de scotch. Se uită ciudat la mine, are impresia că-i cer să mi-o dea de pomană. Îi spun că plătesc, normal, dar ea încă se uită suspicios la noi în timp ce scot banii.

Mașini parcate, liniște, un semafor pe care nimeni nu-l bagă în seamă, case mari, unele bine îngrijite, altele lăsate la mila vremurilor. Oameni care vin și pleacă, o gloată gălăgioasă de copii rromi care se joacă pe un teren viran.
Fumăm și noi o țigară, ne facem curaj și mergem să vorbim cu băieții care beau bere în fața bisericii. Ne zâmbesc, ne întreabă dacă e pe bani, le spunem că e pe gratis, împărțim flyere, mai lipim niște afișe, iar băieții ne promit că au să spună la cât mai multă lume că urmează să vină niște oameni la ei în zonă cu circ și teatru. Și că oamenii sunt de treabă. Ne despărțim cu strângeri de mână și promisiuni de revedere.
Locul pare învăluit într-o patină ciudată. Arthitectură veche, în diverse stadii de degradare, oameni vii – realitatea arată altfel aici, în acest cartier aproape de centru dar cumva la ani lumină de el. Într-o altă lume.
Continuăm să mergem pe linia de tramvai, împărțim flyere și mai lipim afișe. O bodegă pe colț. Păcănele unde cineva joacă și doi pe lângă chibițează, câțiva oameni la mese. Vorbim cu o doamnă măruntă care pare să fie și șefa de sală, și barmanița, și patroana. Toată lumea o strigă tanti. Ne permite, foarte amabilă să lipim afișe pe geamurile stabilimentului. Bărbații ne întreabă curioși despre ce-i vorba. Ieșim cu doamna în stradă și ea agață un bunic cu cei doi nepoți ai lui, o fată și un băiat care cară după el un acordeon de care stă lipit jumătatea de PET de 2 litri – cutie pentru bacșișuri.

„- N-avem timp că mergem la muncă. Avem de cântat în centru”, spune bunicul, cărunt, cu un lanț fin de aur la gât și un ghiul frumos la mâna stângă. Fata se uită în telefon. Băiatul are șuvițe blonde și soarbe orice cuvânt al bunicului. Așa cum face un învățăcel privindu-și maestrul.
Stăm de vorbă cu ei până le vine taxiul. Se pare că merge bine cântatul.

„- Suntem artiști”, spun ei.
„- Și noi”, le zicem. Le dăm flyere.
„- Cânt în Libertății”, zice bătrânul lăutar. „Dar câteodată ne mai necăjește ăștia de la Poliția Locală. Ne gonesc. Nu ne dau amendă. Pleacă și noi ne întoarcem. Sunt mulți turiști. E bine.”

Băiatul îi cară acordeonul și cântă atunci când bătrânul obosește. Când crește mare o să fie lăutar.
Apare și taxiul și cei trei pleacă spre centru.

Noi ne continuăm ruta, mergând către canalul Bega și trecând podul spre Turnul de Apă. Ești încă în oraș, dar cumva nu mai ești la oraș. Clădirile sunt vechi, oricare dintre ele ar putea deveni monument. Dar pentru asta ar trebui renovate. Oameni pescuiesc pe mal. Mai trec biciclete. Părinți și copii stau în parcul amenajat pe malul apei, fugind de nădușeala apartamentelor. Cei care au curte nu ies în stradă. Poate un bătrân sau o bâtrână ici colo, pe un scăunel, proptindu-și bărbia în baston, privind lumea care trece.
Alte ABC-uri sau birturi în fața cărora bărbații stau ciorchine și sorb beri.
Vorbim cu oamenii, facem o tură completă și ajungem în fața fostei Fabrici de Țigarete.
Undeva la 500 de metri mai sus, începe orașul, vezi luminile și auzi zgomotele de sirene și motoare de mașini ca printr-o membrană. E cumva ca într-un vis.
Victor își comandă un Uber. În depărtare se vede Silozul de Grâu. De cealaltă parte turlele Catedralei. E târziu. În sfârșit e răcoare.

PS. În ziua când am făcut evenimentul de pe Preyer colț cu Mangalia, lumea me aștepta cu jumătate de oră înainte. A fost plin. Veniseră din tot cartierul. S-au bucurat că am trecut pe la ei.

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *