Premiul ”British Council” la UNITER 2021 pentru Teatrul Basca

Într-o seară oarecare de 19 iulie, în timp ce unii se bucurau să urmărească la televizor sau online Gala Premiilor UNITER 2021, Ana Maria Ursu, președinta Asociației Solidart, și prietena noastră din gașca Teatrului Basca în care uneori e regizor, alteori actriță, alteori manager de proiecte, trăia unul dintre cele mai emoționante momente din vieța ei, ridicarea unui premiu la UNITER oferit teatrului nostru pentru cel mai recent proiect, ”Teatru accesibil tuturor” cu spectacolul accesibilizat ”Fluturii sunt liberi”.

< ding > << intră un mail >>

Mi-a luat câteva citiri ca să înţeleg că cineva de la British Council mă întreabă dacă accept să primesc Premiul British Council la Gala UNITER pentru proiectul Teatru Accesibil Tuturor, făcut împreună cu Fundaţia Pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, dar şi pentru activitatea noastră de la Teatrul BASCA în general.

Am crezut că e o glumă, dar n-a fost. A fost ceva mult mai frumos.

Nu mă gândesc la premiul British Council ca la un premiu UNITER. Nu simt că neapărat breasla din teatru a oferit acest premiu, ci mai degrabă acest premiu a fost oferit de către o instituţie care e interesată de anumite valori pe care noi la BASCA încercăm să le promovăm.

Ar fi fain, ar fi şi o dovadă de europenizare şi maturizare a UNITER includerea în viziunea lor a teatrului independent, cât şi a unor spectacole îndreptate spre comunitate; spre anumite acţiuni culturale. Spre anumite feluri de a folosi teatrul care să vină în întâmpinarea nevoilor comunităţilor invizibile.

Ar fi fain. Încă nu suntem acolo.

Ca orice actriţă/regizor, de la vârsta de 16 ani, odată pe an, deobicei de lună plină, te închizi în baie, îţi iei şamponul în mână şi vorbeşti cu oglinda, mulţumind părinţilor şi lui Dumnezeu. Pentru premiu. Premiul ăla.

Dar fiind din 2011 în independent, nu m-am mai gândit demult la a fi premiată sau acceptată.

De aceea a fost un şoc, mai ales că fac teatru independent şi simt că există o parte a breslei care nu este interesată de ce se întîmplă cu noi – ce care facem teatru pentru comunitate – implicit nu prea există interes față de comunităţile pentru care facem ceea ce facem. Şi pot să înţeleg de ce.

Mi-aş dori să fie altfel? Cu siguranţă!

Mi-ar plăcea să nu mai discutăm de noi vs. ei, de ce ne diferenţiază, de misiuni, poziţii, manifeste, diatribe, pamflete sau cancan şamd.

Dar pot să înţeleg de ce e greu, complex, dificil. Incomod.

Mi-ar plăcea să discutăm strict despre teatru.

Şi mi-aș dori ca partea socială sau politică să fie inclusă, să fie un normal. Nu ceva special.

Personal sunt un pic mai atentă la relevanţa spectacolelor pe care le fac, dincolo de experiment, de dorinţa de a lucra cu actori buni, de a avea o echipă super profi în spate, sau pur şi simplu de plăcerea mea în a monta texte actuale.

Mă interesează relevanţa şi partea educativă a teatrului, mai ales pentru publicul nostru de la BASCA.

Mă interesează şi activităţile de pe lângă spectacol, felul în care se lucrează la construcţie, lucruri care ajută aspectul educaţional. Moduri de a implica activ comunitatea pentru care spectacolul se naşte.

Nu mai văd ceva deosebit în a accesibiliza sau a ne gândi la comunitate. Mi se pare de bun simţ.

Cred că şi teatrele de stat ar trebui să-şi adreseze aceleaşi întrebări. Legate de relevanţă, public şi bun simţ.

Cred că teatrele de stat ar trebui să aibă un departament de mediere culturală, de creştere a unui public.

Cred că teatrul e teatru. Fie e relevant pentru oameni sau nu.

Viu sau mort, cum zicea Peter Brook.

Ca apa caldă la robinet, conform lui Jean Vilar.

Mi-a fost foarte clar în pandemie că oamenii îşi doreau activităţi culturale. Mi-a devenit şi mai clar de ce e nevoie de cultură şi interacţiune umană. Am reuşit cu echipa de la Teatru Accesibil Tuturor să facem un spectacol premiat în pandemie.

Poate ăsta a fost norocul nostru în pandemie – am avut timp.

Acum mi se pare că toate se întâmplă în acelaşi timp şi devine complicat.

Mi-e foarte greu să spun care e exact rolul teatrului în societatea românească, dacă mai are un rol, un loc, un scop sau o misiune. Pentru mine, pentru că fac asta de la 16 ani, e un mod de viaţă, e o terapie, o întâlnire; e provocare, educaţie şi un fel de a fi în lume. Dar sincer, încă mă mai întreb care e rolul teatrului şi rolul meu în societate. Cred că poate fi o
unealtă emoţională şi personală, cât şi una comunitară. Dar din nou, doar cred; n-aş putea spune cu exactitate.

Ziua galei nu a fost complicată emoţional pentru mine, pentru că n-am avut timp. Mai complicat au fost zilele care au dus până la ziua galei, pentru că aveam atacuri de panică, aveam impresia că e o glumă, că va veni un mail care-mi va spune că e o farsă, sau că cei de la Britsh Council s-au răzgândit.

Emoţii. Un val de emoţii care m-a năvălit. Şi nu ştiam de unde vin, pentru că nu-mi era frică. Nu ştiu de unde venea marea aceea de emoţii peste mine.

Poate mă gândeam să nu cad pe scări în timp ce urc pe scena Teatrului Naţional Bucureşti.

A fost oricum ceva ireal.

În ziua galei am plecat cu trenul pentru că mi-e frică de avion. În loc să ajung la 8.30 AM am ajuns la 1.30 PM, pentru că erau copaci căzuţi pe linie la Chitila, după furtună.

Mi s-au rupt pantofii.

În Bucureşti taximetristul nu cunoştea hotelul.

Era să pierd programarea la coafor.

S-au întâmplat multe, dar la 8 PM eram în faţa TNB. Îmi cădeau ochii în gură de oboseală şi abia mă ţineam pe picioare. Dar după 10 cafele, dar mai ales datorită organizatorilor, care au fost foarte profi, m-am relaxat.

M-am văzut cu oameni pe care nu-i mai văzusem demult, şi încetul cu încetul am mers pe val.

Până am urcat pe scenă tot ce am făcut era să-mi repet discursul în cap, să mă gândesc să nu mă bâlbâi, să stau aproape de microfon şi să nu mă împiedic în pantofii noi.

Ţin minte momentul de pe scenă, apoi am revenit pe scaun, dar nu ţin minte cele două momente de după. La al treilea m-am relaxat, a început să vibreze telefonul şi mă rodea curiozitatea să văd ce-mi scrie lumea, dar nu doream să stau cu nasul în telefon la teatru, aşa că m-am abţinut.

A fost un moment festiv, un moment de care-mi voi aduce aminte toată viaţa.

Ceva extraordinar, raportat la viaţa mea de zi cu zi.

Ţin să-i mulţumesc Danei şi lui Emil Coşeru (Papa Coşeru). Lui Doru Aftanasiu. Şi Tatianei Ionesi, care mi-a spus că sunt frumoasă și mi-a dat încredere în mine într-un moment atât de important.

Şi ţin să le mulţumesc tuturor celor cu care m-am întâlnit în teatru, şi în viaţa de zi cu zi.

Fără toţi aceşti oameni şi acele întâlniri, nu aş fi cine sunt acum.

Pentru mine teatrul e asemeni unei păduri – mie mi-e frică de păduri – însă în teatru, am ales tot timpul să-mi caut o cale exact pe-acolo pe unde n-a mai trecut nimeni. Pe unde mi-e cel mai frică.

Poate că e vorba de plictiseală, poate că e vorba de curiozitate sau de depăşirea limitelor.

Oricum, ceea ce vreau să spun e că: fără muncă şi pasiune, orice ai face în viaţa asta, n-ai să ajungi prea departe, nici măcar dacă alegi cărările răsbătute de paşii altori călători care au trecut pe-acolo înaintea ta.

Mulţumesc!